Lumina sau intuneric

"Intru El era viată si viata era lumina oamenilor. Si lumina luminează în întuneric si întunericul nu a cuprins-o" (Ioan 1, 4-5).

"Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii" (Ioan, 8, 12).

"Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric" (Ioan 12, 46).

"Dumnezeu este lumină si nici un întuneric nu este întru El" (I Ioan 1,5).

"Că oricine face rele urăste Lumina si nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. "(Ioan 3, 20)

”Resimteam intim limitele ratiunii mele. Mintea nu se dovedea aptă să analizeze o serie întreagă de evenimente care o depăseau considerabil. Cum, asadar, să optez decisiv între cele două căi religioase? Ezitam în a lua hotărârea definitivă pe care toti o asteptau din partea mea.

Astăzi constat retrospectiv că nu ratiunea era chemată să decidă, ci inima. Adică ceva mult mai profund si mai puternic, practic centrul fiintei umane. Nu mintea urma să construiască o ideologie, ci în inimă trebuia să se nască o credintă.

într-o zi l-am întrebat pe bătrânul despre yoghini:

- Părinte, nu pot să înteleg: sunt oameni inteligenti, cultivati, cu multe valente. De ce să fie răi? N-au nici un motiv! Nu pot pricepe!

Bătrânul m-a privit, si-a clătinat capul si n-a spus nimic.

M-am surprins pierzând brusc si total contactul cu realitatea înconjurătoare. Nu mai aveam nici un fel de perceptii vizuale, auditive sau tactile. Cele cinci simturi încetaseră cu desăvârsire să mai functioneze. Deturnată de la prelucrarea semnalelor senzoriale, mintea mea fusese integral absorbită într-un tărâm duhovnicesc. Era captiva unui eveniment spiritual.

Am văzut atunci simultan două elemente distincte: pe de o parte, o lumină albă, lină si odihnitoare, desi foarte intensă si strălucitoare; pe de altă parte, un întuneric adânc si dens.

La început, atentia mi-a fost atrasă de întuneric. Mi-a provocat un sentiment de frică, dar si un anume fel de fascinatie. Desi mă cuprinseseră frisoane de spaimă, eram stăpânit în acelasi timp de o mare curiozitate, înaintând deci cu mintea către acest întuneric, am perceput dimensiunile actului în sine al negării. Cu cât mă afundam mai mult, cu atât mai dens devenea întunericul, si cu atât mai accentuată negatia. Exista în ea o putere uriasă, o anumită „măretie“ - as îndrăzni să spun. Era ipostaza negativă a realitătii.

Pe cât de mult eram atras de lumină, pe atât de tare mă atrăgea si întunericul. Simteam izvorând dintr-o parte un ocean de iubire; din cealaltă, un abis nemărginit de ură. Altruismul la cotele lui absolute emana din acea lumină, în vreme ce întunericul se arăta generator al egoismului absolut. Prin respingerea luminii, prin aversiunea manifestă fată de ea, întunericul plăsmuia un alt tărâm fiintial.

Asadar, simteam emanând din întunericul în care mă afundasem sălbăticia dezlăntuită, rebelă, nebună, distrugătoare si autodistrugătoare a negării pure. Fără să pot vedea ceva în jurul meu, auzeam râsete grotesti si asurzitoare adâncindu-se în beznă ca într-un ocean, înaintasem foarte putin în întuneric. Ca si când as fi băgat numai capul în apă. Adâncul oceanului doar îl intuiam. Am înteles însă puterea păcatului, atractia lui, tentatia lui, substanta lui; pe de altă parte, am înteles si non-existenta lui, impotenta lui extremă. El este nimic altceva decât o „lipsă“. în spetă, absenta luminii. Pe cât de înfricosător devine din momentul în care te câstigă, pe atât este de rizibil si de neputincios când te tii departe de el prin felul în care trăiesti. Nu poate birui decât pe cineva care cedează de bună voie, prin liberă alegere.

M-am tras înapoi cu groază si repulsie. Am înaintat spre lumină si am pătruns în ea, însă nu foarte adânc; numai ce am trecut hotarul. Mă aflam foarte aproape de limita despărtitoare, însă m-a mângâiat atât de mult, mi-a dat atâta sigurantă... M-a umplut de viată, de pace, de bucurie, de cunoastere. Eram coplesit de iubirea si de generozitatea cu care îmi revărsa darurile sale, pe care le ignorasem până atunci si de care nu eram vrednic.

La scurt timp după aceasta, totul s-a terminat brusc, exact asa cum si începuse. A fost o lectie profundă, de numai câteva minute. Nici un cuvânt n-ar putea-o explica. Mi-a revelat distinctii subtile, sensuri adânci si însemnate, care covârsesc atât limbajul comun, cât si ratiunea însăsi. O veritabilă revelatie. Dar, mai presus de orice, un test prin care a fost pusă la încercare intentia mea lăuntrică. A fost vădită dispozitia precumpănitoare a inimii mele.

Din fericire, desi la început s-a miscat către întuneric, în cele din urmă inima mea a aflat odihnă în lumină. Si tot din fericire, lumina m-a primit.

Ce era lumina? în Evanghelia după Ioan, Hristos spune: Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric (Ioan 12, 46); iar Apostolul tâlcuieste: Dumnezeu este lumină si nici un întuneric nu este întru El (I Ioan 1, 5).

Acest eveniment m-a initiat în taina libertătii de alegere a oamenilor si a îngerilor. Ei au fost înzestrati de Dumnezeu cu liberul arbitru, astfel încât nu suferă nici un fel de constrângeri în a se misca după bunul lor plac în plan duhovnicesc si în sfera moralitătii. Atât îngerii cât si oamenii înclină spre bine sau spre rău ca rezultat al unei dispozitii si decizii strict personale. Intr-un anume sens, ei se plăsmuiesc pe sine fără nici un fel de îngrădiri. îsi conferă singuri un proiect ontologic, hotărând asupra modului în care vor exista. Această libertate a lor este cel mai mare dar pe care l-au primit de la Dumnezeu.

Intâia fiintă care a dat la un moment dat o rea întrebuintare libertătii sale a fost arhanghelul Lucifer. El este marele răzvrătit, „creatorul“ si stăpânul întunericului. Era însă absolut liber, iar la un moment dat a ales lepădarea, ruperea de Dumnezeu, si perseverează până astăzi în această optiune. La fel se întâmplă cu toti oamenii care se întorc împotriva lui Dumnezeu, consfintindu-si astfel în deplină cunostintă de cauză autodistrugerea. Există o doză de nebunie în acest gest. Trebuie subliniat că ei nu au fost creati spre rău, ci singuri au decis să dea curs acestei patimi nebunesti a orgoliului.

Dumnezeu respectă într-atât libertatea cu care El însusi si-a înzestrat făpturile, încât n-o anulează nici măcar atunci când aceasta se întoarce împotriva Lui. Preferă să folosească alte nenumărate moduri de a le atrage din nou, cu multă gingăsie, aproape de iubirea Lui. …..oamenii răi nu vor cu nici un chip să se schimbe! Ei ajung la o asemenea pervertire încât aleg moartea în locul vietii, ura în locul iubirii, durerea în locul fericirii, răul în locul binelui. Si toate acestea fără o cauză precisă, fără un motiv anume... Mintea li se clatină în fata dimensiunilor irationalului. Astfel se distrug de unii singuri, autocultivându-si această nebună vanitate care sugrumă sufletele.

Diavolul refuză totdeauna căinta.

Ii multumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit să trăiesc această experientă, întrucât, necrezând mai înainte că pot exista oameni pur si simplu rău intentionati, mă expuneam unor pericole care m-ar fi putut costa chiar viata. Port înlăuntrul meu convingerea că prin rugăciunile bătrânului am primit acest dar duhovnicesc, dobândind astfel cu prisosintă răspunsul la întrebările pe care i le pusesem în legătură cu gurusii („De ce să fie răi? N-au nici un motiv...“)."

(http://www.sfaturiortodoxe.ro/

marii-initiati-india-parintele-paisie/36-lumina-sau-intuneric.htm)